Încadrarea și folosirea planurilor

Încadrarea și folosirea planurilor

Planuri îndepărtate

Sunt cadre realizate de la distanță apreciabilă față de subiectul sau obiectul filmat și sunt caracterizate de obiectivitate și neutralitate emoțională. Sunt utilizate pentru descrierea mediului, în deschiderea sau închiderea unei secvențe dramatice. Ele pot fi utilizate și cu sens dramatic, tocmai pentru a ilustra nepăsare, singurătate, alienare. Pentru o asemenea utilizare este necesar ca scena să fie una foarte tensionată, iar obiectivitatea cadrului să devină un element de contrast.

  • Planul de ansamblu (very wide shot) – camera este poziționată la mare distanță față de obiectul sau subiectul filmat, prin acest tip de cadru realizându-se plasarea în context a subiectului, ilustrarea locației și a ambientului. Cadrul de acest tip poate fi folosit atât în exterior, cât și în interior.
    Planul de ansamblu este cea mai largă încadratură, care descrie o locație în care are loc (sau urmează) povestea documentarului. Exemple pot fi: un oraș, o stradă, un câmp, o pădure. Prin ea se poate face introducerea în lumea filmului în care se folosesc încadraturi mai strânse, mai directe și mai personale.
  • Planul general implică o mai mare apropiere față de subiect, care este prezentat întreg, alături de alte personaje sau obiecte. Nu există o distanță la care planul ansamblu devine plan general, ele fiind convenții ce pot fi interpretate liber.
    Acest tip de cadru evidențiază o locație mai detaliată. Acolo unde într-un plan ansamblu vedem un oraș, în planul general vedem o casă, un tunel, o recepție de hotel. Se diferențiază prin raportul la personaj. Dacă în planul ansamblu omul este insignifiant și face parte din ambientul în care locuiește, planul general arată o zonă cu o valoare emoțională pentru că acolo are loc (sau începe acțiunea).
  • Planul întreg (wide shot,  long shots sau full shots), planul italian și planul american sunt încadrări în care personajul este filmat integral sau aproape integral, chiar dacă se află în relativă mișcare. Alte personaje sau elemente de ambient pot intra în cadru, fără ca atenția să cadă asupra lor.
    Planul întreg are personajul filmat din cap până în picioare. Aici putem vedea cum acționează în timp ce se raportează la mediul în care se află. El iese în evidență, iar intenția încadraturii este de a pune accent pe mișcările/ gesturile corpului și reacțiile lui.
    Planul american este o încadratură folosită de la jumătatea tibiei în sus. Deși rar întâlnită ea este mai „intimă” decât planul întreg. Aceasta a apărut pentru a accentua prezența pistoalelor din filmele western. Inițial, încadratura a fost folosită exclusiv pentru personaje călare, postură care alterează verticalitatea subiectului. Ulterior, a fost utilizată și pentru persoane pedestre, avantajul fiind că poate ilustra motricitatea porsonajului, mișcarea sa în cadru, concentrându-se totuși pe elementele cu o mai mare expresivitate: mâinile și chipul.

Planuri apropiate

Ca și în cazul planurilor îndepărtate, sunt mai multe sisteme de clasificare a planurilor medii. Asemenea tipologizări sunt foarte importante atunci când se lucrează în echipe mari și toți membrii echipei trebuie să înțeleagă cu exactitate instrucțiunile din decupajul filmului și să își coreleze activitățile. Planurile medii aduc o doză de subiectivism, prin intermediul lor spectatorul devine un martor al acțiunii, distanța și unghiul de la care sunt văzute personajele fiind aceeași pe care o percep participanții la un dialog.

  • Planul mediu (mid-shot) încadrează personajul de la talie în sus permițând spectatorului să intre în intimitatea personajului și, totodată, să îi urmărească posturile corpului, gesturile făcute cu mâinile sau utilizarea unui obiect, instrument, a unei arme etc. Acest tip de cadru ilustrează modul în care personajul acționează și reacționează la o anumită situație, accentul picând pe reacție (atât fizică cât și emoțională prin expresia feței).
  • Prim-plan (medium close up) presupune filmarea personajului de la umeri în sus. Este încadrarea care poate aduce cea mai mare gamă de elemente: poziționarea personajului în centrul imaginii permite să fie văzut și o parte din mediul ambiant; apropierea față de personaj permite citirea clară a expresiilor acestuia; mâinile, ca mijloc de expresie sau manipulând o gamă de obiecte pot fi vizibile și ele (pentru folosirea unui telefon sau a unui aparat foto, pentru ajustarea ochelarilor etc.). Este cea mai importantă încadratură că se raportează la comunicare și la expresie pură.
  • Gros-plan  (close-up)  ocupă cea mai mare parte a câmpului vizual cu chipul personajului, făcând vizibile cele mai fine expresii de pe acesta. E un cadru introspectiv, mult prea apropiat față de cum se văd oamenii între ei în situațiile obișnuite de viață. Crează impresia unei intimități totale, dar poate fi perceput și ca intruziv. De aceea, un asemenea cadru poate fi utilizat fie pentru a crea o secvență lirică sau senzuală, fie pentru a transmite o amenințare, pentru a crea o stare de disconfort. Mâinile pot apărea și ele în cadru atunci când sunt aduse la nivelul feței (pentru a fuma, de ex, sau pentru a face semne explicite). Este o încadratură foarte intensă pentru că arată cele mai personale trăiri.

Planuri speciale

  • Planul detaliu este similar gros planului, dar fără a cuprinde zona ochilor. Poate cuprinde orice altă zonă a feței, a mâinilor, orice altă parte a corpului sau detalii ale unui obiect. Este un cadru mult mai puțin emotiv decât gros-planul și capabil să transmită semnificații clare, dar păstrează capacitatea de a transmite deopotrivă conținut conotativ și denotativ (ex. roțile șubrede ale unui vehicul). Planul detaliu poate fi folosit și cu sens neutru, în producțiile de mai mică valoare artistică (reportaj-anchetă, interviu) pentru a masca tăieturi și defecte de montaj (ex. un tic cu mâinile al intervievatului, detalii de pe biroul său ș.a.). De asemenea, poate fi folosit ca element de suspans într-o scenă tensionată sau ca manieră a regizorului de a se adresa direct spectatorului, direcționând atenția spre un amănunt ignorat de personaj. Planul detaliu evidențiază un obiect/ element/ componentă, spre exemplu o masă, o mână, un ochi, un zâmbet, un ceas. Poate ilustra fie o relație atât între personaje, fie o relație a personajui cu mediul său.
  • Peste umăr / cadru amorsă (Over-the-shoulder shot) este o încadratură care subliniază ideea de mărturie și de dialog, chiar de interogație. Poate fi folosită ca un cadru dintr-o secvență plan-contraplan de dialog între două personaje (alternată cu prim-planul personajului care stă cu spatele în cadrul de bază) sau poate reproduce un traseu al unui personaj. Un asemenea plan pune în legătură intervievatul cu prezentatorul. Compozițional atenția cade pe personajul principal, dar prezentatorul poate fi văzut din lateral sau din spate pentru a construi o conversație. Încadratura funcționează mai bine când sunt folosite două camere pentru a se folosi la montaj în mod alternativ atât încadratura subiectului cât și a prezentatorului.
  • Selfie este o încadratură nou apărută, specifică tehnologiei smart. Acest unghi poate fi folosit pentru a sublinia valorificarea lui în cultura pop – un moment de mare bucurie, o situație extraordinară sau periculoasă sau, dimpotrivă, pentru a ilustra tendințe exhibiționiste, senzații de singurătate, lipsa unei persoane apropiate. Imaginile de tip selfie au rolul de a poziționa de o manieră neutră personajul în ambientul său, surprinzând obiecte și persoane din imediata apropiere. Caracterul neutru rezultă din faptul că e o poză, o poziție nenaturală a personajului. În documentar, filmările selfie pot fi folosite și pentru a intervieva pe cineva la mare distanță.
  • Webcam este o încadratură caracterizată de faptul că, pe un plan rigid (prim-plan de regulă), personajul privește concentrat pe un alt ax vizual decât cel al camerei. Rezultă o senzație de artificialitate, de inconsistență și absență.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *